Noi.Doar noi.

Nu e usor sa explici ceea ce simti mai ales intr-un moment in care ma aflu chiar eu, acum. Nu stiu daca e un post trist sau suparat, nu stiu ce o sa intelegeti voi din el... Se spune ca atunci cand e vorba de iubire, toate barierele dispar lasand sa se vada un orizont insorit pe care il poti imparti cu jumatatea... Daca insa, orizontul impartit de fapt il priveste unul singur, iar tie nu-ti ramane niciun petec de raza? Daca totul ce trebuia impartit revine unuia singur, iar celalalt nu ramane decat sa se complaca sau sa plece. Asa este acum iubirea? Suntem insetati de cat mai mult, nu impartim cu nimeni nimic? Ce-i al nostru ramane al nostru chiar si cand nu este cazul? Se mai poate numi iubire? Sau e doar un orgoliu nemarginit care nu se sacrifica nici macar pentru fiinta firava care iti apreciaza pana si ultimul defect? De ce ceea ce tu primesti sa nu dai inapoi? De ce nu platesti totul cu aceeasi moneda si te rezumi la a fi zgarcit? Adevarul doare, insa nu te raneste... Nu iti poate face nimeni niciun rau...
Am invatat de mici sa fim primii, sa vrem sa fim primii, sa nu dam ce este al nostru ca poate o sa ramanem fara el. Nu mai sunt prea multe de spus, decat ca o sa ramanem singuri, ingropati in rautatea noastra, in mandria noastra, care mai tarziu vor ajunge bariere. Bariere intre noi si...restul. Pana la urma noi contam, nu altii... Doar noi...