Cautand un taram imaginar unde exista oameni buni

Cred cu tarie ca nu exista persoana in viata care sa spuna ca nu a fost dezamagita de... oameni. Chit ca sunt parinti, rude, soti, iubiti, si mai ales "prieteni". Daca fac o retrospectiva a blogului am avut 2 mari dezamagiri: cu prietenii si asa zisele iubiri. Se spune ca adevarata inspiratie vine cand esti trist, suparat, abatut, in cazul meu, dezmagita. Dezamagita de mine, de tine, de noi, de voi, de toti care ma inconjoara . Aceasta dezamagire a inceput timid, a continuat sistematic, inca o data, inca o data si tot asa, pana a terminat cu mine... Cu mine scriind, neavand puterea nici pentru pace, nici pentru razboi. Doare atat de tare incat prefer sa raman eu cu mine, incercand sa ma conving ca prietenul meu cel mai bun, voi ramane mereu eu. Si daca se intampla sa ma pierd pe mine, pierd tot.
Nu pot spune ca mi s-a intampla ceva ieri, alataieri si ca totul a devenit o mare de liniste si negura. Nu! Dar dupa timp indelungat de iertari, am ajuns la concluzia ca nu mai pot ierta. In momentul in care MIE nu mi se iarta, si eu tot iert, cine iese castigator din jocul asta nenorocit al prieteniei? Cu siguranta nu eu. Dar ce pot face cand pur si simplu nu pot pune punct? Cand nu pot sa opresc buna mea credinta ca "nu va mai face"? Continui sa joc, continui sa pierd. Probabil aici e problema. Pentru ca nu vorbim de un simplu joc. E un joc al orgoliilor, in care pierzatorul nu poate iesi decat cand va decide castigatorul. Daca dupa ce ai pierdut prima data vrei sa iesi, te vei trezi, pierzand si platind in continuare.
Cand e vorba de doi sau mai multi oameni, va exista mereu, cel mai puternic si cel mai slab. Dar ceea ce nu realizez, inca, desi stiu, este ca rolurile se pot inversa, Trebuie doar sa vrei, trebuie doar sa crezi ca poti.
Revenind, m-am saturat sa spun "m-am saturat" si sa ma complac. Vreau sa spun "m-am saturat" si sa pun punct. Si am facut asta. Doar o singura data. Si a durat mult pana sa pun punct. dar macar am pus. Acum, ce tot fac? De ce nu continui ce am inceput? Iti spun eu de ce. Tuturor ne e frica sa nu ramanem singuri. Preferam sa mentinem niste aparente, niste masti, de dragul socializarii. 
Nu mai vreau.

Wow, that was close. I almost gave a fuck.

     Inca nu stiu daca e bine sa iti pese sau e mai bine sa fii indiferent. Desigur, multi mi-ar spune ca depinde de cine este in discutie. De anumite persoane trebuie sa iti pese si de altele... Mai bine uiti si cum le cheama. Dar daca nu stii... Daca pur si simplu nu e nimeni care sa iti dovedeasca ca trebuie sa iti pese, si daca ti se pare ca nu trebuie sa iti mai umplii memoria cu numele nimanui? Atunci ce te faci? Traiesti de unul singur? Ai sa razi, dar sunt momente cand visez sa fiu singura, sa nu dau explicatii, sa nu las de la mine, sa fiu in lumea mea imbatata de singuratate si de sinceritate... Sinceritatea aia pe care o tot caut, pacat ca e doar un ambalaj parfumat cu minciuni.
Si totusi ce fac? Imi pasa sau nu imi pasa? De obicei esti las, si te consumi, si te gandesti ca e doar o pasa proasta, ca va veni o zi cand o discutie va face totul sa dispara, cand toate lucrurile nespuse ajung spuse, si totul desigur va fi bine. AIURELI.
     Si daca tot e un razboi in inima mea, de ce sa nu fie si inafara ei? De ce sa nu spun tot ce stiu, ce cred, si sa termin... Tot. Oricum ar fi. Desi stiu ca nu va fi un nou inceput. Prietenei mele Andreea ii placeau foarte mult cuvintele astea 3 "un nou inceput". Era mai mica... Nu stia ca nu exista un nou inceput. Singurul moment cand punem punct este cand murim. Viata e plina de virgule, exclamatii si semne de intrebare. Fiecare din ele lasand urme, pe care nici macar amnezia nu le sterge.
   Si deci care prieten ti-a injunghiat increderea? Care iubit ti-a lasat urme greu de cicatrizat si niciodata de uitat? Care frate te-a uitat? Care care care care? Spune-mi... Care? Sau esti intradevar fericit?...

The show must go on

 S-ar putea spune ca nimeni nu apartine nimanui... Si este adevarat. De ce ai crede ca ai putea detine puterea asupra vietii unui om atata timp cat nu ai un pistol in mana? Si daca l-ai avea, nu ai fi un las? E mai usor sa iei o arma, sa o incarci si sa tragi decat sa intretii o conversatie, pe sistemul nu te suport, te impusc.
Era un timp cand si eu mi-am dorit disparitia subita a tuturor oamenilor care mi-au facut rau... Mi-ar fi placut sa ii vad chinuindu-se pe un drum care i-ar fi dus departe, departe de mine. Dar, nu traim in povesti, si nici eu nu sunt Dumnezeu sa ma joc cu vietile oamenilor.
Mi-e dor de lumea lui Jane Austen, unde existau decat ironii fine, atingeri pe obraz, si mai presus de toate RESPECT.
Nu mai exista iubire fara interes, prietenie sincera, iar oamenii sunt cele mai jegoase javre. Spune-mi tu cum as putea sa mai traiesc, cum as putea sa mai lupt intr-o lume care mi-a omorat copilul din mine, care mi-a omorat increderea, care mi-a sfasiat si ultimul gand bun.
Acum nu stiu decat sa urasc, sa dau cu picioru la tot si toate, sa rad cand imi vine sa plang, SA MA PREFAC oricum, oriunde si oricat.
Daca nu am un pistol presupun ca ar trebui sa continui...

Stupid subway

Super, daca mai întarzie mult metroul asta o iau pe jos... Stație nenorocita... Cand ma gandesc ca sunt la doi pasi de... Ah, iar ma gandesc la tampenii... S-a terminat... Au trecut ani întregi... Haide odata, haide haide haide...
- Esti chiar tu?
- Poftim?!
Asta sigur e o greseala a destinului... Ajung dupa nu stiu cat timp in orasul asta blestemat, si dau de el? Cineva cu siguranta se joaca cu nervii mei...
- Depinde cine crezi tu ca sunt!
- Aparent esti schimbata...
- E un compliment? Sau trebuie sa te plesnesc?
- Eu zic ca e un compliment.
- Eu zic sa te opresti...
- Cu tine nu m-as opri niciodata.
- Ah, doamne... Tu insa nu te-ai schimbat deloc. La fel de scarbos ai ramas...
- Hai la o cafea... Sa vezi ca m-am schimbat.
- Nu!

[...]

Mi-e dor...

E dimineata, si pentru a nu stiu cata oara ma uit la un geamantan gol, pe care il voi umple de fiecare data cand voi pleca in vacante. Acel geamantan nu-mi va fii niciodata un prieten care ma va ajuta sa-mi adun visele si sa plec...
Am avut posibilitatea sa plec, nu ma oprea nimic, decat el...
Si am ramas... Daca regret sau nu, nici eu nu pot sa spun...
Mi-e dor de ceea ce as fi putut sa ajung... Daca plecam... Mi-e dor de fapt, de cum ma imaginam...
Nu mi-as fii dorit sa cresc. De ce nu m-a intrebat nimeni daca vreau? "Ba, tu asta mica, vrei sa cresti?" De ce? Spuneam nu...

S-a terminat, s-a terminat....

Și aici mă refer la liceu...
Da, doamnelor, domnișoarelor, domnilor, s-a terminat și perioada mea de liceu.
Am terminat să scriem prin albume, s-a terminat și banchetul, au rămas amintiri care momentan mă dor.
Doare incertitudinea. Nu știu cu cine voi ține legătura, nu știu cine pe unde va ajunge. La dracu, nu știu nici eu unde voi ajunge...
Nu am fost nici pe departe clasa unită, cuminte sau pericol public... Eram amestecați, diferiți, eram de pe planete diferite. Chiar și așa, sunt mândră să afirm ca am avut 4 ani plini de râsete, lacrimi, trădări, intrigi, certuri, prietenie, iubire, amestecate, niciodată nu au avut doza potrivită.( de obicei era prea mult din fiecare).
XII-G, până aici ți-a fost!

Marea

Marea, prin definitie e inselatoare. Nu iti poti da seama daca lipsa valurilor, anunta calm sau dimpotriva, ascunde o mare furtuna... Indiferent daca exista sau nu salvamari, intri pe cont propriu in mare si speri sa nu te scufunzi, dar nici sa stai prea mult la suprafata. Cand ajungi cu picioarele pe nisip, dar nu poti respira, incepi sa te gandesti, sa ramai sau nu, sa scapi de probleme sau sa le faci fata. Insa... Daca ramai prea mult inecat, te poti trezi cu o durere groaznica de cap si multe greutati in spate. Daca iesi la suprafata, vei vedea ca ai aceleasi probleme, nu ti-a spalat marea niciun pacat, nu te-a facut mai bun, nu ti-a rezolvat nicio neintelegere. Iesi la realitate. Realitate de care ai fi vrut sa scapi, si ai scapat! Pret de cateva secunde... Mai bine ramaneai inecat, nu? Scapai de tot, aveai sufletul mai usor, incarcat doar de propria moarte...